Sunt intr-un spatiu atat de mic...incerc sa scap, dar punga asta nenorocita nu vrea sa cedeze. Au strans-o la gura, ca sa nu mai intre aer. Sa ne sufocam, sa murim chinuiti, lent.
El deja nu mai respira. Refuz sa-l privesc si mi se face rau. Incerc sa strig dar nu ma aude nimeni. Aud un fosnet si vad un caine. Macar de m-ar ucide, sa scap de suferinta. Ei nu mai au puterea sa strige. Eram patru, am ramas doar doi.
E intuneric si liniste. Linistea asta macabra ma apasa ingrozitor. Sau poate e lipsa aerului sau trupurile fratilor mei. Mi-e rau. Lesin.
Lumina soarelui ma trezeste. Nu stiu cat timp am ramas inclestata cu intunericul din mine. Ma doare cand respir.
Au murit cu totii. Cu ultimul suflu incep sa strig din nou. Nu credeam sa ma auda cineva. Dar zgomotul se apropie. Incerc sa ma misc. Nu mai conteaza daca e vreum mesager al intunericului sau vreun salvator.
Cineva imi ridica inchisoarea de la pamant. Ma uit cu ochii mari la aceea fiinta dar nu pot vedea decat intuneric. Si sunt inerta. Deodata plasticul se transforma in ceva moale. Deschid ochii. Verde. Respir si ma doare. Din instinct imi adun fortele si ma ascund dupa niste fire de iarba. O mana ma atinge. Ma ridica. Mi-e teama, ma agat de fiecare fir de iarba pe care il vad. Mana ma magaie. Fiinta aceea imi sopteste ceva. Nu inteleg.
E cald in bratele ei. Inchid ochii. Ma trezeste aceeasi mana. Ma agat cu putere de materialul fin al tricoului. Mana ma pune in iarba.
Fiinta se indeparteaza. Eu strig. Vreau sa ma ajute. Vreau sa simt caldura aceea din nou.
Strig in zadar pana nu mai am voce. Mi-e frig. Si adorm.
Inainte de toate
