La 3:30 AM nu se mai aud masinile pe strada. Mai trece din cand in cand cate un taxi in viteza si deranjeaza rauletele formate de ploaie pe marginea soselei Mihai Bravu din Bucuresti. In rest, liniste si pace.

La TV nu e nimic interesant, Internetul e plin de caca del toro. Cel mai bine e sa inchizi tot si sa te bagi la somn. Si cand nu poti dormi, stai si te uiti in tavan si iti zboara mintea te miri unde. Si derulezi asa in capul tau zevzec imagini cu viteza luminii stinse. Si te gandesti la nemurirea sufletului si la raiul cateilor. Si iti amintesti de tot felul de chestii pe care le-ai spus sau le-ai facut si te gandesti ca vine Dr. Brown (vezi Back to the Future) si iti ofera sansa de a o lua de la inceput. Si apoi te gandesti si mai mult, scormonesti in creierul tau gelatinos si iti dai seama ca nu ai schimba nimic.

Apoi iti dai doua palme si iti notezi undeva sa tai accesul la net atunci cand nu mai poti sa dormi.

Sunt intr-un spatiu atat de mic...incerc sa scap, dar punga asta nenorocita nu vrea sa cedeze. Au strans-o la gura, ca sa nu mai intre aer. Sa ne sufocam, sa murim chinuiti, lent.

El deja nu mai respira. Refuz sa-l privesc si mi se face rau. Incerc sa strig dar nu ma aude nimeni. Aud un fosnet si vad un caine. Macar de m-ar ucide, sa scap de suferinta.  Ei nu mai au puterea sa strige. Eram patru, am ramas doar doi.

E intuneric si liniste. Linistea asta macabra ma apasa ingrozitor. Sau poate e lipsa aerului sau trupurile fratilor mei.  Mi-e rau. Lesin.

Lumina soarelui ma trezeste. Nu stiu cat timp am ramas inclestata cu intunericul din mine. Ma doare cand respir.

Au murit cu totii. Cu ultimul suflu incep sa strig din nou. Nu credeam sa ma auda cineva. Dar zgomotul se apropie. Incerc sa ma misc. Nu mai conteaza daca e vreum mesager al intunericului sau vreun salvator.

Cineva imi ridica inchisoarea de la pamant. Ma uit cu ochii mari la aceea fiinta dar nu pot vedea decat intuneric. Si sunt inerta. Deodata plasticul se transforma in ceva moale. Deschid ochii. Verde. Respir si ma doare. Din instinct imi adun fortele si ma ascund dupa niste fire de iarba. O mana ma atinge. Ma ridica. Mi-e teama, ma agat de fiecare fir de iarba pe care il vad. Mana ma magaie. Fiinta aceea imi sopteste ceva. Nu inteleg.

E cald in bratele ei. Inchid ochii. Ma trezeste aceeasi mana. Ma agat cu putere de materialul fin al tricoului. Mana ma pune in iarba.

Fiinta se indeparteaza. Eu strig. Vreau sa ma ajute. Vreau sa simt caldura aceea din nou.

Strig in zadar pana nu mai am voce. Mi-e frig. Si adorm.

Arătaţi-ne cum aţi convinge voi oamenii să iasă la curăţenie pe 25 septembrie, prin intermediul unui filmuleţ de maxim 1 minut, indiferent că e filmat cu o camera foto în parc sau cu una profesionistă. Ideea contează!

Filmuleţele trebuie încărcate pe YouTube şi trebuie să conţină în titlu “Let`s Do It, Romania!”. De asemenea, fiecare filmuleţ trebuie să conţină la final îndemnul “Înscrie-te pe www.letsdoitromania.ro“.

Apoi, ca să vă avem în evidenţă, trimiteţi link-ul de pe YouTube unde aţi încărcat filmuleţul la oana.bratila@letsdoitromania.ro. Totul până pe 25 septembrie, când mergem să curăţăm România de gunoaie. Cât mai repede, cât mai bine însă, pentru că premiul cel mare este câştigat de filmuleţul care întruneşte cele mai multe vizualizări. Un premiu de popularitate!

Cadourile vin direct de la Flanco:

Premiul I – o cameră video Samsung SMX – F40BP

Premiul II – o cameră foto Sony DSC – S2000B

Premiul III – un KIT Microsoft tastatură + Mouse Optic 500

La treabă! Let’s Do It!

Cu mâinile reci, cu faţa bătută de vânt, se îndreptă către orizontul întunecat.

Nu îi pasă că spinii îi sfâşie picioarele. Nu îi pasă că crengile copacilor îi julesc obrajii. El îşi doreşte numai libertatea.

A fugit de viaţa crudă a armatei. A fugit de bătăi, gloanţe şi suferinţă. Acum însă acestea îl urmăresc continuu. Îşi doreşte cu ardoare să le înfrângă, să scape de ele, dar e obosit. O sfârşeală i se scurge prin vene până în vârfurile picioarelor. Poate dacă mai face un pas... şi încă unul... şi încă unul... poate reuşeşte să treacă dealul acela din depărtare, apoi gardul de sârmă ghimpată... După asta, nimeni nu-l va mai prinde.

Dar ei se apropie. Duşmanul e acum în spatele său, aproape că îi poate simţi răsuflarea rece în ceafă. Chiar atunci toată ura şi durerea se transformă în forţă. Cu un ultim efort, dezertorul reuşeşte să sară gardul, ultimul simbol al captivităţii sale. Un gând fugar îl face să şoptească: "Sunt liber... Sunt LIBER!"

Dar, în acelaşi moment, o voce groasă din străfundul minţii răcneşte: "Nu eşti liber şi nu vei fi liber vreodată! Eşti un dezertor."

O bucată rece, mică, de metal îi străpunge pieptul. Inima i se opreşte. Totul se înnegreşte. Privirea i se înceţoşează. Simte cum sufletul său se scurge din el şi îşi ia zborul spre nemurire, cu aripi albe de înger. Sângele său stropeşte iarba de un verde crud cu mii şi mii de rubine.

Acum e noapte. În locul unde dezertorul s-a prăbuşit a rămas doar iarba patată de lacrimi de sânge. Luna şi stelele privesc neputincioase mormântul lui. Norii se adună şi îl jelesc cu lacrimi de cristal pe acel tânăr care a fost îndeajuns de curajos încât să fugă de pedeapsa unei vieţi mizerabile.

O femeie în doliu se îndreaptă către gardul de sârmă ghimpată al unităţii militare. Acolo în apropierea acelui gard negru a căzut fără viaţă fiul ei. Nimeni nu o ajută. Nicio rudă nu a însoţit-o la unitatea militară. E singură.

Viaţa este crudă uneori. Te loveşte nemilos cu pumnalul ei greu direct în inimă, provocând răni care pot fi vindecate doar de trecerea implacabilă a timpului.

Noiembrie 2004